Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 ianuarie 2010

Femeia puternică, după Cella Serghi

Sunt împotriva psihanalizei, a adăugat, dar ca să combaţi un lucru trebuie să-l cunoşti.(Michi)

„Fata mea vrea să fie doctoriţă.”pentru tata doctoriţă însemna licenţiată, indiferent cu ce studii universitare.

Mă gîtuia revolta .Ajunsesem atît de greu pe băncile universităţii. Cunoşteam studente care locuiau în cămin în condiţii crîncene, umblau nemîncate, apa le intra prin pingelele rupte…Oare ştiau că în ziua cînd vor porni, cu licenţa în buzunar, să caute de lucru, li se va răspunde: „Eşti prea nostimă, prea tînără, soţia mea e geloasă…”?

Fragment din Roşu şi Negru citat de autoare: „O gâză efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea ea să înţeleagă noaptea?… Mai dă-i cinci ore de existenţă, şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea.”

Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că îl stăpînesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decît mine, dar asta nu are nici o însemnătate, fiindcă oricît de frumoasă ar fi o femeie, se poate întodeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adîncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă(cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.

„Fiecare cu viaţa lui, cu zbuciumul lui, cu judecăţi şi sentimente tot atît de diferite, ca şi cum am fi trăit îndouă case deosebite care au doar un perete comun.”

Vorbea de mine la trecut! Mi-au venit lacrimile în ochi. După plecarea lui, am rămas, proptită, cu braţele îndoite, de uşă, cu capul pe braţe, în timp ce ascensorul cobora. Îmi zvîcneau tîmplele, îmi era cald. Plîngeam în hohote…Singurătatea din jurul meu a început să mă apese. Mi-era frică de ea… Şi am spus:”Doamne, ajută-mi! Nu ştiu cum, în ce fel, dar ajută-mi…Ajută-mi să mă obişnuesc cu singurătatea…sau să-mi găsesc un drum, un rost…”

Mi-e ruşine că am stat atîta timp departe de tot ce se întîmplă pe lume. Parcă am trăit singură, într-o odaie cu toţi pereţii de oglindă, şi m-am văzut pe mine, numai pe mine, şi iar pe mine, în mii de exemplare. În timpul ăsta s-au chinuit oamenii în închisori, pentru idei generoase, pentru o lume descătuşată de umilinţe şi nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi şi noapte, pentru a se înainta cu o fracţiune de pas în necuprinsul vieţii. Eu ce am Făcut? Cînd mă gîndesc  la Alex, mi se pare că mi-am rupt stupid  piciorul alunecînd pe o coajă de pepene, şi în jururl acestei meschine întîmplări mi-am adunat toată energia, toate gîndurile, toate emoţiile… Dar iată-mă vindecată, umblu pe stradă ca un om întreg şi parcă am mai cresut în timpul bolii. Văd acum totul altfel, de la o altă înălţime, cu alţi ochi… Uite, pe taburetul din faţa mea – un triunghi luminos, e o rază de soare care a luat forma asta, o rază de soare intră probabil acum şi în odaia lui Michi, dar acolo ia altă formă.Mă întrebam odată cum va fi ziua în care nu mă voi mai simţi agăţată de el ca iedera de zid. Şi iat-o!

O rază de soare trece pieziş printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide. O văd reflectată într-un ochi de apă care anunţă dezgheţul. Adulmec primăvara. E poate prea devreme, dar simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit…

Istoria poate să se regăsească în oricine, fiindcă fiecare din noi a înceract să facă recurs la destăinuire, la patimile fericirii pe care ţi se pare că le afli în cealaltă persoană, însă, de fiece dată suntem puşi faţă în faţă cu noi înşine. Independent de starea oficială pe care o deţinem, fie că avem un soţ/soţie, dacă nu facem din el/ea obiect al refugiului, avem sorţi de izbîndă în relaţie. Cel mai important e să  facem un singur compromis, şi acel pact să fie încheiat cu noi înşine, fiindcă pentru fiece suferinţă a noastră nu se face răspunzător celălalt ci propria noastră fiinţă.

Read Full Post »