Momentul cela cînd ți se pare că intuiția ta se amestecă cu imaginarul, iar acesta nu e decît un amalgam de dorințe acumulate.
Am cîteva tipsuri pentru cei ce vor să aibă parte de un puzzle emoțional care nu ajunge prea repede la imaginea clară.
Deci:
1. găsești un băiat, care de fapt se comportă în viața sa personală ca un copil, însă să fii sigură că acesta te va primi în viața sa așa cum ești. Cu el te poți juca pînă nu apare o alta la fel ca tine în viața lui, însă pînă atunci poți să te comporți cum vreai, să-i zici ce vreai, să cînți ce vreai, și sa te simți liberă ca o pasăre alături de el. E foarte important să nu faci dragoste cu el, nici să nu te săruți, limita va fi întodeauna flirtul. Această situație e prielnică doar în cazul în care nu știi ce vreai și ești îngrozită de plictisul de care dau dovadă bărbații maturi, sau pseudo-maturi din viața ta. Este un pericol în acest scenariu, să vă îndrăgostiți dar să nu vă permite-ți să vă iubiți unul pe celălalt, pentru că deja vă cunoașteți prea bine.
2. creiezi vise, din alea care le propagă cinematografia, poezia și literatura. Genul ți-l alegi singură: dramă, romance, psihodilism, sau one-night stand transformat în iubirea vieții tale. Riscul e să rămîii îndobitocită de toate textele și irealitățile băgate în cap, tot de către tine desigur, și solitudinea, depresia, infantilismul provocativ unde vei fi permanent în căutarea idealului tău literaro-mistic-transcendent. Cu alte cuvinte îți creezi un castel imaginar, intri și trăiești acolo pînă cînd te va gasi el, alesul,sau moartea va veni.
3. accepti totul cum ți se oferă, că deja ești trecută prin viață, totul e relativ și acceptabil, te gîndești la imposibilitatea unei iubiri în doi, pentru că suka de einshtein a nimerit-o cînd a zis că totul e relativ, fie doar tu iubești, fie pe tine te iubește, toate celelalte sunt doar niște circumstanțe ale vieții în care nimerești sinergetic, după totul se bifurcă. Accepti, trăeiești fără emoții, răcești sufletul pînă în cele mai subțiri aorte și te prefaci în baba ca zăpada.
4. e ultimul scenariu, si cred că e unicul, si fii așa cum ești, să poți să spui „nu” cînd te simți prost, să poți să spui „da” cînd ești fericită și să poți să accepți consecinețele ca pe niște momente necesare vieții, fie că înveți din ele, fie că te bucuri.
What does’t kill me, DOESN’T KILL ME!!!, tochika.
Lasă un comentariu